"Băiata lui tata" - de la poreclă la identitate

Una dintre primele teme pe care o dau în demersurile terapeutice este “Cine sunt eu?”. Specific mereu că nu mă interesează structura, nu mă interesează calitatea literară a textului, ci pur și simplu exprimarea cât mai liberă a sinelui, cât mai “la prima mână”. Ca și cum cineva te trezește brusc din somn, în mijlocul nopții, și îți pune această întrebare. Cu ce vei începe?

Cei mai mulți dintre noi ne definim prin rolurile pe care le avem: părinte, soție/ soț, partener(ă), fiică/ fiu, soră/ frate, prieten(ă), angajat(ă), antreprenor… și tot așa. De prea puține ori acordăm atenție ordinii în care expunem diferite aspecte legate de noi sau cum au apărut aceste aspecte. Nu doar ce ne definește, ci mai ales cine ne-a definit?

Într-o oarecare măsură, eu știu sigur că parte din definiția mea are legătură cu tata. Tata și-a dorit mult un băiat, dar au ieșit două fete. Dorința a fost cu atât mai puternică la a doua încercare, adică cea din care am apărut eu. Am crescut cu povestea asta legată de venirea mea pe lume. Cum tata, mai în glumă mai în serios, nu prea a putut accepta când moașa l-a anunțat că are încă o fetiță.

Și pe măsură ce am devenit conștientă de existența mea în lume, am tot fost alintată cu formulări de genul: “băiatul lui tata” și “băiata lui tata”. Asta și pentru că eram un copil mai energic, mai pus pe șotii. Eram clar o băiețoasă, total diferită de sora mea.

Nimic surprinzător. În familiile cu mai mult de un copil, fiecare încearcă să-și găsească locul, să-și asume un rol, în funcție de ceea ce deja găsește în dinamicile sistemului de familie, în funcție de ce goluri poate avea nevoie să umple. Eu știu sigur că voiam să aduc veselia.

Îmi plăcea și nu îmi plăcea rolul pe care îl aveam. A fost mult timp așa. Pe de o parte, îmi dădeam seama că așa sunt eu: mai sportivă, mai jucăușă, mai năzdrăvană, cum s-ar zice, pe alocuri dezordonată, cu emoții greu de stăpânit. Pe de altă parte, îmi doream să fiu o fetiță delicată, aveam cumva o obsesie în ceea ce privește feminitatea. Spre exemplu, tata și-a dorit să fac sport de performanță. Ideea îmi plăcea, dar în capul meu era concepția că fetele care fac sport de performanță, indiferent de sport, nu sunt foarte feminine, se dezvoltă diferit. Așa că am făcut tot ce a fost omenește posibil să mă pun de-a curmezișul. În adolescență și ceva timp după, am fost complexată de înălțimea mea (aproape 180 cm) pentru că eu consideram că fetele trebuie să fie mult mai micuțe.

Pe de altă parte, îmi plăceau toate activitățile astea stabilite ca fiind de băieți. Să mă joc cu mașinuțele și mai târziu să șofez, jocurile pe calculator (sau pe consola aceea conectată la televizor, cu dischete! Ce vremuri!), sporturile și, mai ales, fotbalul. Poate și pentru că toate astea creau între mine și tata o complicitate pe care nu o avea cu nimeni altcineva din familie. Aveam șansa să petrec timp frumos cu un tată care era, altfel, extrem de ocupat și prins între multe responsabilități. Mergeam să jucăm tenis, mergeam la meciuri de fotbal, ne uitam la meciuri la televizor, ne jucam diverse jocuri pe televizor (Super Mario, normal, dar și NFS sau alte joculețe cu împușcături și alte prostioare). Pentru discuțiile profunde însă, întotdeauna a fost acolo mama, cu răbdare infinită să îmi asculte poveștile pline de tot felul de amănunte care probabil nu aveau nicio importanță.

Și după ce am ajuns în colectivitate - grădiniță, școală, liceu - mulți dintre prietenii mei au fost băieți. Mi-am ales încă de la 12 ani o meserie în care știam că voi lucra cu mulți băieți - jurnalist sportiv. Am cotit după mulți ani spre psihologie, dar o parte de suflet a rămas acolo, în redacțiile de sport unde am trăit niște ani tare frumoși și cu un dor mare de adrenalina jurnalelor live.

Așa că da, o mare parte din mine a fost definită poate, în mod mai mult sau mai puțin conștient, de dorința tatălui meu de a avea un băiat. Și nu regret, am trăit lucruri prea faine din perspectiva asta de “băiată”.

Cine sunt azi? Încă mai am latura aceasta băiețoasă. Da, încă ador fotbalul (și tenisul, și handbalul și orice competiție care mă face să-mi crească pulsul). Încă nu mă adaptez prea bine în discuțiile de fete, ca să zic așa, despre cosmetice, haine, tratamente și mai știu eu ce. Încă mi se pare că port conversații mult mai natural cu băieții. Încă mi-e greu să spun despre mine că “sunt o femeie care…”. Mi-e mai ușor să spun că “sunt o fată care…”. Încă mă construiesc ca om și probabil că asta se va întâmpla toată viața. Dar vor fi mereu părți din mine care vor rămâne o constantă. Partea băiețoasă mi-e tare greu să cred că va dispărea vreodată. Am credința că voi fi extrem de încântată să merg pe stadion și la 90 de ani și că voi trăi meciurile la fel de intens. La fel cum mă voi bucura și de dans, muzică, teatru, filme, cărți.

Probabil că fără convențiile culturale și sociale despre cum trebuie să fie o fată și cum trebuie să fie un băiat, nu aș mai fi părut atât de atipică. Dar ele există, mi-au dat bătăi de cap cândva, crezând că nu sunt eu cum trebuie. Azi știu că sunt cum vreau să fiu și cum simt și mi-e de ajuns, atât timp cât nu deranjez pe nimeni cu nimic și nu fac rău nimănui.

Tu cine ești? Ce poveste te definește? Cine a contribuit la povestea ta?