I'm Still Here (Sunt încă aici) - un film - document despre traumele produse de un regim dictatorial

Ca psihoterapeut, descopăr foarte multe povești de viață cutremurătoare, surprinzătoare și conștientizez, cu fiecare poveste, că viața se poate schimba într-o secundă. De multe ori, ajung să mă întreb: oare eu ce aș face în situația respectivă? Oare aș găsi resursele de a merge mai departe? Oare aș avea curajul pacienților mei? Este și motivul pentru care le port un profund respect, motivul pentru care îi admir pe cei cu care lucrez și care vin în terapie după ce au fost puși față în față cu partea aceea nedorită a vieții.

Articolul de astăzi nu este însă despre un caz din psihoterapie, ci despre un film care m-a trecut prin enorm de multe stări, care m-a lăsat cu multe întrebări și gânduri. Arta, în toate formele ei, are marele dar de a ne însoți mult timp după ce am consumat-o, după ce am trăit-o. Sunt filme, spectacole de teatru, picturi, fotografii, sculpturi, melodii, cărți la care îți rămân gândul și sufletul pentru mult timp.

Filmul "I'm Still Here" ("Sunt încă aici") este câștigător al Premiului Oscar pentru Cel mai bun film internațional 2025, câștigător al premiului pentru Cea mai bună interpretare (Fernanda Torres) la Golden Globes 2025 și premiul pentru Cel mai bun scenariu la Festivalul de Film de la Veneția 2024.

Povestea are la bază o istorie reală și dureroasă, din Brazilia anilor '70, când se instaurează dictatura militară. Primul lucru care m-a frapat a fost trecerea de la idilic la evenimente absolut traumatice. Exact ca în viață, când nu știm cât de bine ne este de fapt la un anumit moment dat până nu se întâmplă ceva cu efect de cutremur. De la viața perfectă a familiei Paivas (tatăl, Rubens, mama, Eunice și cei cinci copii ai lor) care locuiesc pe o plajă din Rio de Janeiro, înconjurați de prieteni și voioșie, la întâmplări extrem de violente și traumatice care le vor schimba complet cursul vieții.

Filmul este o meditație profundă despre traumă, absență, tăcere și nevoia noastră de a cunoaște adevărul pentru a putea merge mai departe. În terapie, pierderea are nevoie de un final clar pentru ca doliul să înceapă. În cazul unei dispariții forțate, acest proces este suspendat. Durerea devine cronică, neîncheiată. Filmul surprinde cu o sensibilitate sfâșietoare viața unei femei și a copiilor ei care învață să supraviețuiască în absența răspunsurilor. Tăcerea devine o armă.

Trailer I'm Still Here

Copiii cresc în tăcerea unei suferințe care nu le aparține, dar care îi modelează profund. În absența unui cadru de înțelegere, ei își construiesc propriile explicații, adesea dureroase. Emoțiile nespuse, întrebările fără răspuns, spațiul gol din fotografii – toate devin elemente ale unei traume transgeneraționale.

Personajul principal, interpretat magistral de Fernanda Torres, nu renunță niciodată la căutare. Chiar și când toată lumea i-a întors spatele, chiar și când realitatea devine tot mai apăsătoare. Filmul nu e doar despre pierdere, ci despre reziliență. Despre cum supraviețuirea nu înseamnă doar a trăi, ci a lupta pentru adevăr. A spune povestea. Eunice găsește forța de a se reinventa. Câte mame oare nu descoperă în ele însele o forță despre care nici nu știau că există? O forță care le ajută să-și ducă mai departe povestea lor și a copiilor lor, cu demnitate, cu mult curaj, cu determinare.

Este un film - document și din punct de vedere istoric și social pentru că aduce în lumină o parte importantă a istoriei Braziliei. Te lasă, poate, cu fiori pe șira spinării gândindu-te cum a fost posibil să se întâmple astfel de lucruri și întrebându-te dacă istoria se va mai repeta vreodată. Sperăm că nu, că oamenii nu vor mai face greșelile trecutului, că lecțiile au fost învățate. Genul acesta de filme contribuie la educația noastră, inclusiv emoțională, și ne pot ajuta să înțelegem mai bine timpuri pe care nu le-am trăit și pe care, real, nu ne dorim să le trăim vreodată pe propria piele.

Așa că vă recomand din suflet să vedeți "I'm Still Here"! Este fără îndoială un film de văzut și de simțit.