TIFF.25, a fost o bucurie să fiu TOT AICI!

S-a încheiat ediția cu numărul 25 a Transilvania International Film Festival, iar pentru mine ediția cu numărul 8. Am trăit-o intens, cu bucurie, cu multă curiozitate, cu poftă. Nu poți înghesui prea multe filme în 4 zile, dar m-am bucurat totuși de 9 proiecții (și un sfert), un Masterclass cu Aiden Gillen și de Gala de Închidere a Festivalului.

Ce am mai văzut în ultimele două zile la TIFF?

“18 găuri spre paradis” (“18 Holes to Paradise”/ “18 Buracos para o Paraiso”) este o producție Portugalia - Italia - Argentina, în regia lui Joao Nuno Pinto, cu multe simboluri și metafore. Proiecția s-a desfășurat în prezența regizorului, iar discuția de la final a răspuns multor întrebări. Într-o vară caniculară, o familie se reunește pe proprietatea copilăriei, fiind pusă în fața deciziei de a vinde locul de care fiecare membru al familiei este legat sub o formă sau alta. În zonă izbucnește un incendiu devastator, ceea ce schimbă cu totul cursul poveștii. Filmul atinge foarte multe teme, printre care traumele transgeneraționale, contrastul dintre percepțiile celor bogați și ale celor aflați în dificultate din punct de vedere financiar, lupta pentru supraviețuire care, de multe ori, ne dezumanizează. Un film care merită și văzut, și simțit, și dezbătut.

Surpriza cea mai plăcută a festivalului, pentru mine, a fost filmul românesc “Dus-întors” (“Back and Forth”), în regia lui Cristian Bota, aflat la debutul său regizoral. Actor în propriul film, Cristian Bota a făcut un rol excepțional și a reușit să spună o poveste care este imposibil să nu te atingă. Cred că mare parte din emoția produsă de un film vine din faptul că ajungem să ne identificăm cu bucăți din personaje, părți din poveste, ajungem să empatizăm sau să ne revoltăm, cumva intrăm în film cu tot cu experiențele noastre personale, cu trăirile noastre. Este ca o terapie de grup când, ascultându-i pe ceilalți, reușești să îți spui în sfârșit: “Ahaaa, deci nu doar eu am problema asta, nu doar eu am trecut prin asta, nu sunt eu anormal/defect/etc.”. Cam acesta este efectul filmului “Dus - Întors”. Un film care, dincolo de tema extrem de puternică (relația tată-fiu), se remarcă și prin niște dialoguri absolut fabuloase, cu umor amar, extrem de autentice și un joc al actorilor în fața căruia nu poți decât să te înclini. Unde mai pui că regizorul Cristian Bota a câștigat la TIFF și Premiul pentru Debut, în cadrul competiției Zilele Filmului Românesc.

Tot în cadrul Zilele Filmului Românesc, premiul pentru lungmetraj a fost câștigat de “Y”, regia Maria Popistașu și Alexandru Baciu. Este vorba tot despre o poveste de familie, despre ceea ce moștenim din generație în generație, nu doar material, ci și poverile emoționale, poveștile nespuse care pot deveni bolovani greu de dus. Un film foarte plăcut estetic, vizual, a cărui concluzie, oferită chiar de regizoarea și actrița Maria Popistașu mi-a rămas în minte: “Când ești în disconfort, îți pui conștiința la culcare.”.

Am încheiat festivalul cu o proiecție în aer liber, în Piața Unirii. Comedia franțuzească “Crima de la etajul 3” (“Le crime du 3e étage”) a fost exact ce trebuia pentru un final fain de TIFF. Regia: Remi Bezancon, cu Gilles Lellouche, Laetitia Casta și Guillaume Gallienne în rolurile principale. Genul de film de savurat într-o seară de vară, cu oamenii dragi în preajmă. Am plecat cu reconfirmarea că un cuplu, pentru a rămâne viu pe termen lung, are nevoie de proiecte comune. Fie ele și legate de investigarea unei posibile crime.

Cam așa a arătat pentru mine, în filme, TiFF-ul de anul acesta. Abia aștept Retrospectiva TIFF la București, pentru că mai am câteva filme pe listă la care nu am ajuns. Altfel, Clujul a fost, ca în fiecare an, cald și primitor, plin de locuri faine, de oameni frumoși. Este un oraș care mi s-a lipit de suflet odată cu acest festival de film!