Oboseala empatică. De ce ne simțim epuizați când ne pasă prea mult?

Să ne pese de ceilalți este un lucru care ar trebui să țină de normalitate, o atitudine care ar trebui să ne caracterizeze pe fiecare dintre noi. Doar că uneori ajungem să ne simțim copleșiți de emoțiile celorlalți. Chiar dacă ne dorim cu adevărat să îi ajutăm, se poate întâmpla să rămânem fără resurse și să nu mai putem oferi sprijin. Iar atunci este posibil să se fi instalat oboseala empatică. Ca orice altfel de stare de oboseală resimțită, și aceasta este un semnal că este momentul să ai grijă și de tine.

Oboseala empatică apare atunci când trăim, zi după zi, în contact cu suferința altora și ne identificăm profund cu ea. Este o formă de epuizare emoțională care se instalează subtil, dar constant. Spre deosebire de burnout, care are mai mult legătură cu stresul legat de sarcini, termene limită sau lipsa recunoașterii, oboseala empatică vine din prea multă implicare emoțională. Din prea mult „îmi pasă”.

Persoanele care au grijă de alții – psihoterapeuți, asistenți sociali, medici, părinți, profesori, voluntari – sunt cele mai expuse categorii la acest tip de oboseală. Ca psihoterapeut, treci prin foarte multe stagii de dezvoltare personală, ședințe de terapie personală, multă pregătire care să te ajute să eviți această oboseală empatică. Dacă ajungem totuși la această stare, este important să știm să ne oprim, să luăm pauză, să ne detașăm și să ne reîncărcăm bateriile.

Cu cât empatia e mai mare, cu atât riscul crește. Dar oricine poate ajunge acolo. Și nu e nevoie să fii „în prima linie” ca să o simți. Uneori, doar a fi martor constant al durerii, online sau în viața celor dragi, este suficient.

Semne că ai putea suferi de oboseală empatică:

• Te simți vinovat că nu poți face mai mult

• Ești din ce în ce mai epuizat după interacțiuni umane

• Te irită rapid poveștile de suferință

• Ai tendința să te izolezi

• Ai insomnii sau vise legate de problemele celorlalți

• Te simți golit, lipsit de bucurie

  
  

Ce poți face?

1. Recunoaște că e real. Nu e slăbiciune, e un semn că ai dat (prea) mult.

2. Pune limite. Nu poți salva pe toată lumea. Și nici nu trebuie.

3. Practică igiena emoțională. Așa cum îți speli mâinile, ai nevoie să-ți cureți și mintea: respirație conștientă, mișcare, timp în natură, jurnal.

4. Caută sprijin. Și tu ai dreptul să fii ascultat. Prieteni buni, un terapeut, un grup de susținere – toți pot face diferența.

5. Recalibrează empatia. Empatia nu înseamnă să te scufunzi cu celălalt în suferință sau să o trăiești în locul lui. Înseamnă să fii acolo, dar să poți și ieși.

   
   

Așa că ce-ar fi dacă am învăța să oferim ajutor fără să ne pierdem pe noi? Să fim alături de ceilalți fără să ne contopim cu problemele lor? Compasiunea sustenabilă înseamnă tocmai asta: să fii cald, implicat, dar centrat în propriul echilibru.

Poate că una dintre cele mai grele, dar valoroase lecții este să învățăm că a ne păsa de ceilalți nu presupune să ne abandonăm pe noi. Așa că, dacă simți că e prea mult, nu ești singur. Și da, meriți să ai grijă de tine, la fel cum ai grijă de ceilalți.

Temă de reflecție: „Cum ar arăta o zi în care ai vorbi cu tine la fel de blând cum le vorbești celor pe care îi susții?”