Primele 24 de ore de filme la TIFF.25

În 2019 am venit pentru prima oară la TIFF (Transilvania International Film Festival) și de atunci nu am mai ratat nicio ediție. Nu m-au oprit nici pandemia, nici altceva ca să pot ajunge astăzi la 8 ediții consecutive. Iar acest festival nu m-a dezamăgit niciodată. Este momentul de început de vară pe care îl aștept cu cea mai mare bucurie și nerăbdare, iar Clujul este orașul în care visez să poposesc la un moment dat pentru ceva mai mult timp.

Anul acesta am ajuns la festival cu 4 zile înainte de finalul lui (ăsta este un alt vis al meu: să reușesc să așez lucrurile astfel încât să pot fi la Cluj pe toată durata festivalului), iar în 24 de ore am reușit să văd 5 filme și un pic. Și un pic pentru că aseară s-a decalat puțin proiecția unui film, așa că la cel de-al 6-lea am reușit să mai ajung pe final. Îți trebuie o bună organizare dacă vrei să ajungi la cât mai multe proiecții, calculând tot timpul cât faci de la un cinematograf la altul, luând în calcul că poate va fi și o sesiune de Q&A la final sau poate, cine știe, mai ai și tu nevoie la toaletă sau să mănânci :)).

Primul film pe care l-am văzut a fost ORFAN (ORPHAN/ARVA), în cadrul secțiunii Ziua Maghiară. Este o dramă istorică, regizată de Laszlo Nemes, cu Bojtorjan Barabas în rolul principal, un copil care a făcut un rol absolut excepțional. Acțiunea filmului se petrece în Budapesta, anul 1957, când umbrele războiului și ale revoluției maghiare din 1956 încă se văd și se simt pretutindeni. Andor este un băiat crescut doar de mamă, dar cu o nevoie uriașă de a avea o conexiune cu tatăl său, considerat decedat. Cu o mamă indisponibilă emoțional, Andor are nevoie de un reper masculin, iar lumea lui este complet aruncată în aer de apariția unui bărbat violent care pretinde că este tatăl lui. O poveste foarte emoționantă care merită să fie văzută și simțită.

Am văzut apoi unul dintre filmele aflate în competiție, SE FACE ZI (LA NOCHE ESTÁ MARCHÁNDOSE YA/ THE NIGHT IS FADING AWAY), un film argentinian regizat de Ezequiel Salinas și Ramiro Sonzini. Un film alb-negru, chiar dacă acțiunea se petrece în 2024, pentru că, nu-i așa, viața nu este întotdeauna colorată. La 30 de ani, Pelu este proiecționist la un cinema administrat de primărie, dar ajunge să fie disponibilizat. I se oferă postul de paznic de noapte la același cinematograf, loc în care se mută efectiv și începe să-și trăiască viața, având grijă și de alte persoane vulnerabile. Un film impresionant prin metaforele subtile, de la care am plecat cu gândul că arta (în acest caz filmul) este terapie pură, că oamenii se pot uni în jurul ei și că singurătatea poate fi mult mai dureroasă decât orice altă dificultate de natură materială.

Am continuat cu UMBRA TATĂLUI MEU (MY FATHER’S SHADOW), o coproducție Marea Britanie - Irlanda - Nigeria, în regia lui Akinola Davies Jr.. Filmul spune povestea unui Lagos aflat în fierbere după alegerile prezidențiale din Nigeria anului 1993. În tot acest tumult, un tată le oferă celor doi fii ai săi ceva după care aceștia tânjau: o zi de timp petrecut împreună. Viața lor este însă pusă în pericol de polarizarea politică, de lumea care se schimbă fără să ne dăm seama de la o secundă la alta, într-un mod perfid și greu de intuit. Au fost multe idei cu care am plecat de la acest film cu un final neașteptat. În primul rând, cu faptul că, indiferent de cultură, copiii au nevoie de prezența și disponibilitatea emoțională a părinților lor, sunt avizi de atenția și afecțiunea acestora. Sunt dialoguri între tată și fii de o sensibilitate sfâșietoare, în urma cărora cei doi copii trag concluzia că îi vedem rareori pe oamenii care ne iubesc, în acest caz pe Dumnezeu și pe tatăl lor. Cu aceste felii de vulnerabilitate se împletește fondul politic atât de instabil, ideea că un stat nedemocratic face ca oamenii să își piardă încrederea în tot și în orice, să fie ușor de manipulat, iar nesiguranța să devină normalitate. Excelent film, aflat și el în competiția pentru marele trofeu TIFF, având deja în palmares o mențiune specială la Cannes și trofeul pentru Cel mai bun debut la premiile BAFTA.

TIPUL DE LA POMPE FUNEBRE (MORTICIAN) este un film canadian în regia lui Abdolreza Kahani cu Rahim Bahrami, Erfan Bokaei și Gola (Golazin Ardestani). Proiecția s-a desfășurat în prezența Golei, care este compozitoare, actriță și activistă pentru drepturile omului, de origine iraniană. Discuția cu Gola de la finalul filmului a fost o încântare, chiar dacă subiectele atinse sunt greu de dus. De altfel, filmul este o poveste personală, inspirată din viața reală a actriței principale. Este inedit și cum a fost produs acest film: filmat doar cu un iPhone, fără echipe de lumini și sunet, fără o echipă uriașă de producție, asta pentru că regizorul Abdolreza Kahani crede în conceptul de solo-cinema. Am fost față în față cu o realitate tristă, povestită totuși cu umor, dar cu un final care ne reamintește cât de crudă este viața sub dictatură, complet greșită și nedreaptă. Sunt prea puține cuvinte pentru a exprima mesajul acestui film, iar noi prea răsfățați de soartă ca să înțelegem real ce se întâmplă în alte țări din această lume. Un film obligatoriu de văzut!

Am ajuns, la final de zi, și la JURNALUL UNEI CAMERISTE, coproducție Franța - România, în regia lui Radu Jude, film proiectat la TIFF la doar câteva săptămâni după premiera mondială de la Cannes. Filmul s-a bucurat de o sală arhiplină, dar pentru mine nu a avut același impact precum filmele despre care am vorbit mai sus, chiar dacă prezintă o realitate românească tristă, și anume cea a copiilor lăsați în urmă de către părinții nevoiți să muncească în străinătate. Accente de umor împletite cu accentele dramatice ale acelor părți din România pe care, uneori, din bulele noastre, nu reușim să le mai vedem.

La ce am ajuns abia la final, în ultimele 30 de minute, a fost GERUL MORȚII (DEAD OF WINTER), în regia lui Brian Kirk, cu Emma Thompson, Judy Greer și Marc Menchaca. Un film de acțiune pe care vă invit să-l descoperiți singuri, dacă vă plac filmele de suspans, cu multă violență fizică.

Cam așa au arătat primele 24 de ore la TIFF.25. Următoarele zile vor fi un pic mai aerisite, dar revin cu alte recomandări la final de festival. Dacă nu ați ajuns niciodată la TIFF, din suflet vă recomand să încercați această experiență. E M I N U N A T !